După Pe bune/Pe invers, Adrian Schiop se întoarce cu Zero grade Kelvin, un roman lansat de editura Polirom, pe care ar trebui să-l citiţi chiar acum.

Ce mai înseamnă să scrii o carte?
În primul rând, dacă eşti mai timid, e foarte plăcută senzaţia de calm şi putere pe care o ai scriind. Apoi, dacă la un an-doi te muţi într-o altă chirie, ca mine, scrisul te ajută să creezi un spaţiu familiar în jur, să zicem un soi de intimitate autistă, în care e loc pentru o singură persoană. Apoi, după ce termini o carte, e un fel de eliberare euforică, ieşi deodată din filmul ei şi intri în lumea următoarei cărţi: de pildă, după ce am terminat Zero grade Kelvin, m-am trezit că mă mut în Ferentari şi mă-mprietenesc cu antropologii care fac teren pe comunităţi de ţigani.
În ce fel te influenţează faptul că eşti şi jurnalist?
Pe de o parte, mi-a folosit pentru că m-a ajutat să devin mai concis, mai aplicat pe realitate, mai atent la ceilalţi. Pe de altă parte, scrisul pe bandă la un cotidian mi-a umplut stilul de formule imbecile, de-a gata, pe care înainte le sesizam imediat ca clişee şi le evitam din instinct.
Cum ţi se pare faptul că e recomandat de o revistă glossy pentru bărbaţi?
Puţin iresponsabil din partea revistei, dar cu atât mai curajos şi mai de apreciat. Nu găseşti pe toate gardurile reviste care să promoveze cărţi realmente problematice. Şi nu e vorba doar de tema sexulului intergeneraţional, temă pusă sub tabu din anii ‘80 încoace în Occident, ci şi de mesajul anarhist, “antioccidental”.
Romanul îşi plasează acţiunea în Noua Zeelandă. Ce simbolizează, de fapt, acest lucru?
Habar n-am ce ar putea să simbolizeze – un stat occidental cu mentalităţile tipice, o lume distantă pe care un emigrant venit din Lumea a Treia încearcă s-o înţeleagă şi s-o facă a lui. La începutul anilor 2000, să ne reamintim, România era încă un stat subdezvoltat, pentru care graniţele spre Vest erau închise. Prea des uităm că, dincolo de traiectoria emergentă pe care s-a înscris de câţiva ani, România e încă un stat sărac. E drept că s-au deschis graniţele, dar cei mai mulţi români care muncesc afară – “căpşunarii”, cum li se spune − o fac în condiţii mizerabile şi pe bani aflaţi sub salariul care se dă unui nativ. Şi, dacă asculţi manele, descoperi că nu le place acolo şi că Vestul a rămas pentru ei un spaţiu ostil, traumatic… Or, dincolo de fiţele intelectualiste, romanul meu se vrea unul despre viaţa de căpşunar.
Ce ţi se pare că se întâmplă în literatura română a momentului?
Spre ruşinea mea, de câţiva ani nu prea mai citesc, mai mult mă uit la filme. Literatură română nu citesc deloc – sau, mai exact, citesc ce scriu amicii de pe clubliterar.com, un site de literatură unde sunt membru. De acolo, îmi plac Ionuţ Chiva, Silviu Gherman, Dan Sociu, Mihai Duţescu, Florin Bratu şi câteva clone (Liviu Diamandi, Alexandru Manta, Mihaela).
Ce ai citit şi ce ai ascultat ultima oară şi ţi-a plăcut?
Ufff… Vreo patru ani am fost jucăria lui Michel Houellebecq. I-am citit şi răscitit cărţile, le-am cumpărat de două ori fiindcă le-am împrumutat şi s-au pierdut pe traseu. Mi-a trecut anul trecut, o dată cu Dezonoare a lui J.M. Coetzee – o carte extrem de bine gândită politic, despre violenţa din Africa de Sud în perioada confuză a primilor ani de după abolirea apartheid-ului. La muzică aş pune Erzatz Music, un proiect rusesc de world music.
Care este femeia pe care o cauţi pe Google?
Cu femeile fac, ca să zic aşa, job part time. Totuşi, îmi plac femeile grăsuţe şi scunde, cu sâni mari, piele închisă şi fină. Am un fetiş legat de ochii negri şi buzele cărnoase, răsfrânte. Pe stradă, în Bucureşti, genul ăsta îl găseşti mai mult la ţigănci. Pe net mă uit după asiaticele din sud (cele de la confluenţa cu populaţia din Oceania), care, chiar dacă au sânii mici, au pielea mai oacheşă. Şi, da, mă mai uit după polinezience şi arăboaice… Ce să mai zic? Nu-mi plac femeile emancipate, urbane, prefer genul calm, cald şi supus.
Ce fel de oameni crezi că-ţi vor citi romanul?
Sunt şi eu curios… Pentru genul urban sau corporatist, romanul e prea sordid şi conservator, prea îi dă cu viaţa de căpşunar. Romanul meu e unul foarte estic, câtă vreme această categorie se percepe ca fiind deja occidentalizată sau, mai direct spus, că a rupt-o cu realităţile concrete ale Estului. Pentru segmentul de oameni serioşi, romanul e prea anarhist şi depresiv; plus că amorul cu băieţi plictiseşte, iar cel cu băieţi underage stârneşte direct repulsie. Nu sunt sigur că o să-şi găsească un public în România. Dar nici că în altă parte a lumii ar avea mai multe şanse.
Îţi este indiferent faptul că literatura română este citită de foarte puţini oameni?
Fireşte că nu. Pe de altă parte, e şi un avantaj: îţi permite să-ţi conservi anonimatul şi un stil de viaţă mai riscant.

---

1,081 vizualizari