”Te voi așteptaaa / Voi veni pe strada taaa!” Sunt 32 de ani de când Iris a venit pe strada noastră. Şi povestea continuă.
Când spui ”Iris”, spui ”legenda vie a rock-ului românesc”. Spui muzică tare, şi totodată melodioasă, riffuri energice de chitară, binecunoscutul “Bună seara, prieteni!” şi rezistenţă la factori mărunţi de stres – cum ar fi tripla desfiinţare de către cenzura comunistă, incendiul care le-a distrus toate instrumentele sau bisturiul chirurgului. Şi nu uiţi să adaugi şi ”FC Universitatea Craiova”, de vreme ce ştim cu toţii că fotbaliştii din Bănie şi trupa care le-a compus un imn încă se iubesc ca-n prima zi.
Iar când te pomeneşti în plin Rendez-vous cu toţi cei cinci membri ai formaţiei, poţi spune, fără urmă de exagerare, că te-ai născut sub o stea norocoasă. (De menţionat că Rendez-vous era, de fapt, numele localului unde avea loc interviul nostru.) Şi în jurul mesei stăteau chiar ei, ZE Iris: Cristi, Nelu, Valter, Boro şi mai tânărul lor coleg, Relu. Relaxaţi, calzi, joviali – ca la un adevărat rendez-vous.

“Îmi pare rău, nu te pot săruta…”
Aceasta este propoziţia de atac a solistului care şi-a imprimat timbrul vocal atăt de aparte pe timpanele şi în memoria noastră. ”Nu mă lasă medicii.”
E în regulă, nici pe noi nu ne lasă medicii să primim sărutări care să ne pericliteze precarul echilibru sufletesc. De aceea, ne hotărăm să lăsăm frivolităţile deoparte şi să discutăm numai probleme extrem de serioase. Cum ar fi: Când scrie de voi, presa de specialitate se apucă să lipească etichete: monştri sacri ai rock-ului, zei ai rock-ului, titani ai rock-ului, Prometei ai rock-ului. Vă simţiţi confortabil cu asemenea ştampile presărate de sus până jos?
Nelu Dumitrescu, baterist şi decan de vârstă al grupului, zămbeşte şi spune: ”Eu nu le bag în seamă”. ”Eu le bag.”, recunoaşte Cristi Minculescu, ”pentru că asta ne creşte responsabilitatea; şi înainte de punctul când ajungem să fim numiţi aşa, şi mai ales, după; e onorant să fim consideraţi astfel, deşi pot să îţi garantez că nu asta am urmărit. Ce e drept, am căutat să venim mereu cu ceva nou, să oferim spectacole foarte mari, surprize foarte mari şi sper că plăcute. Ne-am străduit să oferim căt mai mult bun-simţ. Şi simplitate. Sper să nu dăm rasol nici de acum încolo în activitatea muzicală”. ”E o onoare şi o obligaţie de a răspunde căt mai bine aşteptărilor publicului”, adaugă şi Valter Popa, chitaristul trupei. Relu Marin, clăparul şi ”prâslea”, e şi cel mai timid interlocutor: ”Eu nu mă simt nici titan, nici zeu, sunt de mult prea puţin timp alături de Iris; sunt fericit să fac parte din formaţie şi fac tot posibilul să mă ridic la nivelul colegilor mei”.
Într-adevăr, dacă putem spune despre o formaţie că a încercat în permanenţă să experimenteze şi să găsească noi formule de spectacol – şi de expresie - , Iris a fost aceea. Au apărut ca o adiere de aer proaspăt în atmosfera sufocantă a regimului comunist, pe care l-au înfruntat prin versuri ca ”Hei, hei, naşule / Dă-te dumneata-ntr-o haltă jos / Noi vrem trenul liber / Trenul nostru e un tren frumos”.
După 1989, când obiectul protestului a dispărut, au ştiut să redefinească identitatea artistică, explorând noi sonorităţi, angajându-se într-o serie de colaborări cu artişti de renume şi găsind formule spectaculoase de concerte aniversare de neuitat. Şi iată-i renăscând din propria cenuşă a convalescenţei după dificilul transplant de ficat suferit de Minculescu, pregătindu-se pentru un nou spectacol de proporţii, cel din 8 octombrie, de la Sala Polivalentă.

“Am fugit întotdeauna de oamenii cu care nu puteam să râd.”
Oare au bănuit ce va urma pe vremea primelor repetiţii din 1977, de la fabrica de mezeluri Popeşti – Leordeni? O întrebare pe care nu i-o pot adresa decât lui Nelu, de vreme ce el e unicul membru fondator care a rămas şi în formula de acum.
”Băi, ce frumos era pe atunci”, surâde larg bateristul. ”Aveam mereu bunătăţi la îndemână”. ”Păcat că nu eram şi eu. Mi-aş fi făcut cercei din cârnaţi”, intervine Cristi. ”Bine, nu ne dădeau să scoatem afară din fabrică”, explică Nelu. ”Dar tot mai pica o felie de şuncă, una-alta.”
Şi, după un început atât de cărnos, sau de carnal, ne-am aştepta ca trupa Iris să ne povestească despre un lung şir de locuri neconvenţionale de repetiţii.
”Nu, acum suntem fideli unei singure săli de repetiţii, care are o mare încărcătură emoţională, pentru că acolo şi-a desfăşurat trupa mare parte din activitate”, povesteşte Minculescu. ”Acolo am dat probă cănd am venit la ei.”
O veche anecdotă referitoare la trupă spune că Minculescu a fost nevoit să dea şpagă la primul lui concert. ”Am dat! Am dat o sticlă de votcă poloneză pentru că nu-mi dădea voie portarul să intru. Îi ştia pe ei în formula veche. N-a priceput nimic, dar a luat sticla. ‘Să nu uităm de ce am venit’, şi-o fi zis el”, îşi aminteşte Cristi amuzat.
A urmat o perioadă extrem de tulbure, în care trupa a schimbat membrii ca pe cămăşi. ”Păi, da – toţi cei care au plecat şi au venit, aşa cum am făcut şi eu (Minculescu s-a desprins pentru un timp de Iris, pentru a forma Voltaj, n. r.), au făcut-o sub presiunea regimului comunist. Tot tacâmul: cenzură, ameninţări, şicane. Ne-au tratat ca pe ultimul jeg. Ne descurcam extrem de greu şi din punct de vedere financiar.”
Desigur, nici membrii formaţiei nu au stat cuminţei în banca lor. În plin totalitarism, făceau gestul sfidător de a-l pune pe Angus Young, celebrul chitarist din AC/DC, pe coperta celui de al doilea disc. ”Bine, aşa e, am avut spirit de frondă tot timpul. Dar nu aveai cum să nu ai spirit de frondă. După plecarea lui Phoenix în Germania, în 1977, au devenit extrem de suspicioşi cu noi, muzicienii. Ne acuzau că suntem capitalişti, decadenţi, influenţe negative pentru tineretul proletar.
Nu au fost comode toate aceste schimbări în trupă, dar unii nu rezistau.”
”Oricum, nu e uşor să faci heavy-metal”, adaugă Nelu. Cristi nu ţine cont de intervenţie; se pare că întrebarea a atins un punct sensibil şi simte nevoia să spună tot ce are pe suflet.
”Veneau cu explicaţii de-alea, cu privirea în pământ şi bălbăieli – pentru că poporul ăsta al nostru suferă de un sindrom foarte grav: incapacitatea de a discuta faţă în faţă, preferinţa pentru impresii prin ricoşeu.
Iar unii nu plecau la mai bine, asta era partea cea mai aberantă. Se lăsau pur şi simplu. Cu alţii, eram incompatibili pe plan psihologic. E important să simţi acel flux chiar şi atunci când te cerţi. Am fugit întotdeauna de oamenii cu care nu puteam să râd”, mărturiseşte el, apoi mai ia o înghiţitură de ceai şi începe din nou să povestească.
”Până la urmă, Iris e o formaţie cu prea puţine amintiri hazlii. Triste, da: trei suspendări, dintre care ultima ar fi trebuit să fie definitivă, în mai 1988. Am avut mare noroc cu un domn pe care îl cheamă Florin Lucan, Dumnezeu să-i dea sănătate! Lucra la Consiliul Culturii şi, deşi era unul contra unsprezece, a rezolvat ca suspendarea definitivă să fie înlocuită cu suspendare pe trei luni. Abia la două luni am aflat că mai avem una.
Actuala formulă a rămas din 1986, şi apoi Relu ni s-a alăturat din 2002, de la aniversarea a 25 de ani. Ne-am stabilizat, orgoliile au dispărut, doar avem şi noi o vârstă, nu? Iar oamenii ăştia m-au susţinut în ziua în care a trebuit să cânt, deşi murise tatăl meu. Au fost toţi lângă mine cănd a murit mama. Şi reciproc. Nu putem să fim ca nişte străini care se adună doar să cânte.”

“Chiar dacă alegem ceva dificil de făcut, mergem până la capăt”
În formula asta, care s-a dovedit a fi stabilă şi de efect, trupa a repurtat o mulţime de succese. Şi-a adjudecat o serie de recorduri locale: a fost prima trupă care a scos un disc de heavy-metal şi prima trupă care a lansat un DVD. Printre altele.
”Ne-a plăcut întotdeauna să facem ceva unic”, spune Nelu. ”Aşa şi cu lansările de albume: le-am lansat uneori la Sala Palatului, alteori pe scara aceea micuţă de lângă Scala – cum o cheamă? – am blocat-o, am adus o scenă şi am lansat următorul album. Am venit la lansări cu elicopterul, cu motocicletele. Am invitat artişti de prestigiu. Am încercat să găsim mereu ceva nou, să nu fie simple lansări.”
O mulţime de idei excelente de promovare, menite să pună în valoare performanţele trupei. Ni-i imaginăm pe băieţii ăştia cu plete – mai puţin Valter, pe care podoaba capilară l-a părăsit – stând în jurul unei mese şi făcând brainstorming.
”Facem, facem. Facem o masă rotundă, îi chemăm şi pe cei de la casa de discuri şi începem să discutăm. Şi chiar dacă alegem ceva dificil de făcut, mergem pănă la capăt”, explică Valter.
Pe lângă toate acestea, Iris a înregistrat şi o serie de cover-uri foarte reuşite, după hiturile câtorva mari formaţii de rock. Nu putem să nu ne întrebăm ce e mai important în clipa în care se decid să facă un cover: să respecte modelul sau să vină cu o variantă personală.
”Plăcerea de a-l cânta”, replică Minculescu. ”Deşi, adeseori când faci un cover, te poţi confrunta cu obiecţia că nu ai idei proprii. Dar noi nu vedem de ce nu am aduce un omagiu unor artişti pe care îi venerăm”.
”E bine, când faci un cover, să îl faci ca tine”, adaugă Nelu. ”Să aduci ceva nou, ca stil sau ca ritm. Oricum nu îl vei face ca originalul, şi atunci e bine să spui ceva nou cu acel cover. Iar genul ăsta de experimente îl extindem şi asupra propriilor piese. Căutăm să le cântăm şi altfel, să găsim mereu ceva nou în ele.”
Aşa şi-au şi reorchestrat piesele în dulcele stil clasic şi au lansat Iris Athenaeum. Lucrul la acest material, un moment aparte în cariera formaţiei, a implicat şi o perioadă de repetiţii alături de orchestră. ”Florentin Milcov a reorchestrat piesele noastre în variantă simfonică”, povesteşte Valter. ”Ei repetau deja, când am ajuns noi acolo, şi a fost de muncă, nu glumă, să concepi partitura pentru fiecare instrument în parte. Şi totul suna aşa… perfect, ca o înregistrare. Ne-am plimbat printre ei, în timp ce repetau, şi am ascultat cu atenţie ce anume cânta fiecare instrument. Apoi ne-am apucat şi noi de treabă: noi până atunci cântasem în trei instrumente: chitară, bas şi tobe. Iar cu atătea instrumente în jurul tău, era o experienţă complet nouă. Au fost la început probleme cu sonorizarea, fiind atâtea microfoane pentru fiecare instrument în parte. Noi eram obişnuiţi să cântăm relativ tare cu instrumentele; acum însă a trebuit să ne adaptăm la orchestră.”

“Tot ce facem, facem împreună”
Un alt moment impresionant în palmaresul trupei, de care şi ei îşi amintesc cu bucurie, a fost colaborarea cu Uriah Heep. ”Chiar şi la vârsta lor, băieţii ăia sunt foarte profesionişti şi absolut lipsiţi de vedetisme”, mărturiseşte Boro.
Iar dacă Minculescu, după propriile-i declaraţii, evită oamenii cu care nu poate râde, îl întrebăm dacă a avut astfel de prilejuri alături de Mick Box şi Bernie Shaw. ”Oarecum. Au genul ăla de umor britanic, cu poante extrem de seci, care nu prea prind pe la noi. Dar am făcut tot ce am putut.”
”Mie, chitaristul Mick Box mi-a făcut cadou un amplificator de chitară. A văzut că mi-a plăcut foarte mult şi, înainte de spectacol, a venit, mi l-a adus şi a spus: ‘Uite, ăsta e pentru tine”, spune Valter.
Apoi, în 2007, Iris a avut ocazia de a cânta în deschidere pentru părinţii rock-ului, Rolling Stones.
”Nu am apucat să îi cunoaştem personal. Un amănunt impresionant: pe lista de la scenă, erau trecute cele trei trupe care cântau, iar numele celor de la Rolling Stones nu era scris mai mare decât Iris şi The Charlatans. Şi cred că am spus tot cu asta.
Nu neg că mi-ar fi plăcut să stau la o bere cu Mick Jagger, dar trebuie să păstrăm proporţiile. Ei sunt Everestul, iar noi suntem şerpaşii ăia care abia plecăm să atacăm muntele”, răspunde Minculescu.
Încercăm să testăm limitele disponibilităţii rockerilor noştri şi le fredonăm un pic din ”Walk This Way”, în versiunea Aerosmith featuring Run DMC. Apoi îi întrebăm dacă se văd colaborănd cu o trupă de hip-hop. Cu Paraziţii, de exemplu. ”Ei, asta nu! Nici vorbă!”
Apoi, discuţia se îndreaptă spre proiectele lor solo.
”Practic, le-am făcut tot împreună,” zâmbeşte Boro. ”Te referi la Iris 4Motion, nu?”
Buuun. Dar hai să presupunem că Valter ar avea un proiect solo, pe care ar vrea să îl facă împreună cu alţii. Ce reacţie ar avea membrii trupei?
Valter se uită la noi cu privirea ”Da’-ce-am-făcut?”, în timp ce Nelu scutură energic din cap. ”Nu există aşa ceva. Tot ce facem, facem împreună. Dacă îl face în America, poate îl lăsăm. Dar nu e exclus să mergem cu toţii până acolo, să îl facem cu el.”
Rămânem fără cuvinte, constatând că băieţii sunt atât de posesivi unii cu alţii.
”Chiar aşa. Cum crezi că am rămas împreună 23 de ani?”

“Interdicție la alcool, fumat și… grapefruit!”
În timpul dialogului nostru, Cristi Minculescu e bine dispus, energic şi zămbăreţ. Nimeni nu ar spune că a trecut recent printr-o operaţie chirurgicală extrem de dificilă.
Ce-i drept, dacă el declara într-un interviu că soţia lui, Rodica, îi e totodată cea mai bună prietenă, ea i-a oferit recent una din cele mai impresionante dovezi de dragoste, dăruindu-i o parte din ficatul ei.
” Ştii clişeul acela: fiecare bărbat de succes are în spate o femeie puternică? Să ştii că a mea e puternică – chiar dacă are doar 1,68 metri. Pe lăngă faptul că mi-a donat o bucăţică din ficat, faptul că mi-a stat alături în fiecare clipă a contat enorm. Fără susţinerea asta, aş fi fost mort.”
”Şi noi am căutat să atragem energii pozitive, să aducem noi idei pentru următorul album, să fim inventivi, să arătăm speranţă şi încredere că nu se va întămpla nimic rău”, spune Nelu.
”Am mers cu toţii în Germania”, povesteşte Boro. ”A fost ca o excursie. Rodica era într-o formă de zile mari, ziceai că nici nu a fost operată. Cristi ne-a alergat prin toată curtea aia – noi eram mai obosiţi decăt el. Şi ne-am dus la o pizza.”
La o pizza?
”Nu am restricţii deloc. Nu am restricţii decăt la susţinătoare de efort, adică alcool, până la 1 aprilie, la anu’; fumat deloc şi pe urmă… o să râzi, am interdicţie la grepfruit. Interacţionează cu imunosupresoarele pe care le iau, pentru ca organismul să nu-mi respingă ficatul.” Şi la sărutări, ne amintim noi începutul discuţiei.
”Doctorii ar fi vrut să îmi impună un an de repaus, dar pe mine muzica e cea care mă reface cu adevărat.”
Ce-i drept, nu îi poţi separa pe aceşti oameni de muzica lor. Nu ţi-i poţi imagina fără instrumente, fără microfon, fără mulţimea de fani dezlănţuiţi. Şi stai să te întrebi cum îşi petrec o zi obişnuită.
”Păi, cum s-o petrecem? Facem piaţa, facem curat, reparăm maşina. Suntem nişte oameni cât se poate de normali.”

Emoțiile nu dispar niciodată
Evident, energia care i-a ajutat să treacă peste obstacolele de pănă acum îi animă spre noi proiecte palpitante.
”Abia aşteptăm spectacolul de pe 8 octombrie, de la Sala Polivalentă. Cu această ocazie, vom lansa şi Integrala Iris.” Integrala Iris? Vrem detalii! ”Primele cinci albume, din 1982 şi pănă în 1993, existau numai pe vinil. Acum le scoatem pe suport CD. Exact aşa cum au fost ele înregistrate la vremea respectivă.”
Decidem să punem punct dialogului cu o întrebare care ne frământă şi pe care am vrea să o adresăm tuturor artiştilor de succes, dacă am şti că ni se răspunde sincer. Oare mai au emoţii? ”Da, normal, toţi”, dau băieţii din cap. ”Mai ales la spectacolele care se filmează sau se înregistrează”, spune Nelu. ”Pot apărea accidente, poate să ţi se rupă o coardă, sau să ai o zi proastă”, menţionează Valter. Iar Cristi încheie: ”Important e că îi am alături de mine pe câţiva din cei mai buni muzicieni din ţară şi, dacă unul dintre noi are o zi proastă, ceilalţi sunt alături de el, să îl ridice”.
Şi gata. Băieţii mai rămân o clipă alături de mine, să îşi termine de băut ceaiurile şi cafelele. Atmosfera e atât de relaxată, ştiu că mă vor mânca degetele să scriu aici ceva romantic şi siropos. Ceea ce ar fi total inadecvat pentru un material intitulat “Monsters of Rock”, nu-i aşa?

---

939 vizualizari