• fragment din romanul Zero grade Kelvin de Adrian Schiop, în curs de apariţie la Editura Polirom
• roman recomandat de revista MAXIM

astrid

Cu o săptămână înainte ca Isabelle, proprietara hostelului, să ne ceară să plecăm din hostel, Lorand a rupt pisica şi s-a separat de nevastă-sa; la ultimul scandal, femeia i-a interzis să mai gătească ficat prăjit, reproşându-i că umple casa cu miros de urină - iar Lorand, după ce începuseră să ţipe unul la altul, i-a aruncat că e o infantilă de vreme ce s-a încurcat cu unul mai tânăr cu şaisprezece ani; drept urmare, femeia l-a dat afară, renunţând la restul de 2.500 de NZD pe care Lorand trebuia să i-l dea după ce avea să ia rezidenţa.

Însă, cât timp şi-a căutat chirie, nu a sugerat că am putea să ne mutăm toţi  trei undeva; chiar dacă îi plăcea s-o facă pe părintele, prefera versiunea noncontact, fără schimb de fluide corporale - sau, mai curând, avea nevoie să-şi lingă singur rănile, într-un apartament.

Sunt cu capul sub pătură şi tremur de frig, tocmai am venit de la job, am mâncat ceva şi am fumat un joint cu Ernie. Astea ar trebui să fie ultimele zile petrecute la hostelul din Orewa, proprietara ne-a pus în vedere să ne cărăm până la sfârşitul săptămânii - şi mai avem patru zile să găsim ceva.

Era încă frig, dar sezonul bătea la uşă. Turiştii începuseră să se înmulţească în hostel, iar imaginea noastră de muncitori de categorie joasă, cu haine jegoase şi papuci împuţiţi lăsaţi la uşă, nu mai cadra cu imaginea cochetă a hostelului. Erau, apoi, beţiile zilnice ale lui Ernie cu Dean, un prieten mai dubios, un fost coleg de puşcărie care nu se ocupa cu nimic, doar fura de prin magazine şi se-mbăta pe banii lui Ernie. Tipul nu avea stil de hoţ, agresiv si cu tupeu, ci mai degrabă de puştan leneş şi inconştient, trăind de pe o zi pe alta. Din magazine fura tâmpenii, îşi încărca în supermarket coşul cu mâncăruri scumpe şi pur şi simplu ţâşnea, o lua la fugă. Fura din magazinele mari şi ieftine, liquor store-uri, warehouse-uri cu chinezării - nu ştiu ce era în capul lui, probabil îşi consuma o adolescenţă întârziată. Isabelle îl antipatiza pe faţă - vreau să zic că nu-i zâmbea şi nu-i făcea conversaţia pe care proprietarii de hosteluri trebuie s-o poarte cu clienţii, ca să recreeze atmosfera prietenoasă din ghidurile Lonely Planet.

Isabelle era o elveţiancă venită în NZ prin ‘70. Soţul îi murise cu doi ani în urmă, iar copii n-avea. Îmi închipui că un cămin, o familie îmblânzesc o ţară străină, creează iluzia unor contururi familiare -  şi, când familia dispare, te trezeşti într-un decor la fel de străin, Cenuşăreasa nu mai are rochie de bal. Când o întâlneam, se topea în zâmbet de parcă ar fi văzut-o pe verişoara ei favorită şi şi îmi făcea conversaţie despre Europa, operă, filarmonică, Stephen Hawking vs. Aucklandul de acum treizeci de ani, care nu avea operă, filarmonică, nici Stephen Hawking. La fel de insidios îi zâmbea şi lui Ernie, deşi era clar că o exasperau beţiile lui, dar avea nevoie de noi şi nu comenta nimic.

Însă, când hostelul a început să se umple, prezenţa noastră nu mai era necesară şi a început să ne sugereze să ne mutăm - adică mie îmi spunea că turiştii se plâng de Ernie, „nu-i vorbă, e un băiat politicos, dar e o fire aşa de slabă, iar Dean e un nesuferit”. Ultima beţie pe care o făcuseră pusese capac: se îmbătaseră cu doi americani cu voci sonore - nu spărseseră sticle, nu făcuseră scandal, doar râseseră şi vorbiseră până la 2 noaptea. Cu tot regretul, Isabelle ne-a pus în vedere să ne mutăm în cel mult o săptămână, dar nici eu, nici Ernie nu mişcam nimic în sensul ăsta - chit că termenul limită era tot mai aproape. Apoi termenul limită a trecut, iar Isabelle nu mai voia să ne închirieze pe săptămână, ci numai pe zi, la tariful maximal de 20 de dolari; nu-mi mai făcea conversaţia Lonely Planet, doar îmi zâmbea larg când trecea pe lângă mine - mai bine aşa, mă plictisea înfiorător cu poveştile ei insipide, de premiantă măritată după liceu.

Sunt deci cu capul sub pătură şi tremur, tocmai am venit de la job, am mâncat ceva şi am fumat un joint cu Ernie - care apoi a plecat cu Dean în oraş. Am stat aşa cu capul sub pătură o oră sau mai mult; când a venit Ernie cu gaşca veselă, eram doar chiaun, dar parţial limpede de cap.

A apărut cu o hipioată îmbrăcată extravagant - purta o bluză lălâie şi cu ochiuri largi, blugi uzaţi şi peste ei o fustă dintr-un material ca de sac, legată direct cu o sfoară verde fosforescent. Specii de ciudaţi sunt multe şi fata nu făcea parte din cea mai ciudată dintre ele, ba chiar lăsa o impresie proaspătă, cu hainele alea pe care nu prea ştiai de unde să le iei.

„Ea e Astrid”, mi-a prezentat-o entuziasmat Ernie, „e din Romania”. Surpriză, la asta chiar nu mă aşteptam. Facem cunoştinţă, de unde eşti, Astrid, din Constanţa, de cât timp, nouă ani, câţi ani ai, douăzeci şi opt, cu ce te ocupi, sunt studentă.

Erau amândoi făcuţi, mai ales fata, care râdea încontinuu, sărind din română în engleză. „Astrid stă într-un parc de rulote”, şi-a amintit Ernie, „am putea să ne mutăm şi noi acolo”. Ideea îmi surâde, mutatul îmi stă pe creier şi perspectiva unei rulote îmi sună mai atrăgător decât un apartament îmbâcsit - unde ai intimitate, dar nu cunoşti pe nimeni la 20 de km în jur, eşti pierdut în spaţiu. Deja fac proiecţii euforice, o explozie ameţitoare de culori - un parc de rulote e un spaţiu comunitar, regulile se suspendă ca în staţiunile turistice şi, chiar dacă împarţi habitaclul cu cineva, impactul nu e frontal; opţiunile se multiplică şi poţi să te strecori fără să te apropii prea tare.

Cer amănunte, dar fata e varză şi complet incoerentă, repetă tâmpenii fără şir şi pare că nu mă aude; resursele ei de coerenţă s-au epuizat odată cu prezentările. Nu-mi rămâne decât să culeg din salata verbală pe care o rumegă lucrurile inteligibile, că lumea de-acolo e de treabă, că se fumează în „caravane”, în rulote, că  poliţia descinde rar şi numai chemată de conducerea parcului, când se întâmplă vreun scandal.

Poveştile sunt cam Bob Marley, prea relaxate - dar în definitiv e studentă şi studenţii îşi permit să fie aşa. Persistă în jurul ei, ca un halou, un iz de stranietate - vreau să zic că nu o simt nici româncă, dar nici ceva comun de aici. Cei nouă ani pe care i-a petrecut în NZ au transformat-o în altceva, de-al locului - însă dubios şi necunoscut.

O întreb la ce facultate e, pauză, repet întrebarea, nimic, repet a treia oară întrebarea, înţeleg că la Horticultură sau cam aşa ceva. Apoi discursul se haotizează iarăşi, că poliţia, că managerul ok, că femeile australience. Vorbeşte enorm, dar nimic cu sens, sper că Ernie a luat toate datele înainte ca Astrid să se facă - ca un băieţel care s-a făcut varză şi habar n-are ce se-ntâmplă cu el, începe cinşpe poveşti şi nu termină nici una.

Deşi are douăzeci şi opt de ani, arată a adolescentă - pielea de pe faţă stă întinsă şi e acoperită cu puf. Are un tupeu special, de fată trăită între băieţi, care, în două minute, se face familiară cu oricine - cu Ernie, de pildă, se poartă de parcă l-ar şti de când lumea. În chip ciudat, îmi aminteşte de băiatul de la Muscle when you need it.

Eram în prima mea lună de NZ şi m-am dus la cel mai de căcat job din Auckland, o companie care închiria cu ziua forţă de muncă necalificată, Muscle when you need it, şi acolo am văzut un băiat maori la vreo şaişpe ani, obez şi cu faţă simpatică, de copil tâmp. Băiatul mânca tot timpul, băga în el tâmpenii ca-ntr-un sac fără fund - îşi cumpăra cola şi snickers de la automat, dispărea la fast-foodul din colţ de unde se întorcea cu sandvişuri sau plăcinte. La un moment dat a primit ca premiu de consecvenţă o pereche de safe boots, ghete cu vârful de oţel. Pe toată lumea durea în cur de jobul ăla de asistaţi, oricare dintre ei ar fi putut să se angajeze în construcţii ca să câştige real money, însă preferau s-o întindă în compania aia unde puteai sau nu să vii a doua zi la muncă. Băiatul îşi legase ghetele de gât şi defila cu ele, părea că vrea să le păstreze de-a pururi virgine şi unul şmecher îl convingea să-i dea şi lui o gheată şi puştiul clătina din cap că nu şi şmecherul se spărgea de râs şi abia atunci m-am prins că băiatul e retardat şi câteva zile m-am masturbat gândindu-mă la asta.

Fireşte că Astrid nu e  retardată, dar îmi comunică  aceeaşi senzaţie de om în faţa căruia nu trebuie să te prefaci şi poţi juca cu garda jos. În alt context, m-aş gândi, poate, s-o scot la o bere - dar, cum asta nu merge, mă bag şi eu la joint, iar asta îmi pune fireşte capac şi nu mă mai pot concentra la ce se discută. E oricum comod, nu trebuie să vorbesc pentru că Astrid o face pentru toţi patru - aşa că mă hrănesc ca o anemonă de mare din gesticulaţia ei expansivă şi zâmbetele largi.

În cele din urmă, ea se întinde pe unul din paturile suprapuse şi decide să doarmă câteva ceasuri acolo până se mai limpezeşte (e cu maşina), Ernie şi Dean se mută în living, eu mă pregătesc de culcare.

La job, îi povestesc lui Lorand despre parcul de rulote, dar nu reuşesc să-l conving - „sună cam dubios, mutaţi-vă mai bine într-un apartament”, clatină neîncrezător din cap. Nu e deloc în apele lui; dă la rolă încet, absorbit, dar e de fapt în altă parte.

Îl momesc cu Astrid, cum era îmbrăcată când a apărut, cum s-a făcut varză cu Ernie. Orele se scurg greu, mişcările sunt tot mai somnambule - ai spune şi asculta orice poveste, numai să nu te gândeşti la ce faci. „Eşti sigur că arăta bine?”, nu prea are încredere în gusturile mele şi mă pune să-i dau cât mai multe detalii fizice - iar eu povestesc şi povestesc şi când am terminat de povestit, o iau de la capăt cu alte cuvinte.

„Kamarrad, party need work”, m-a întrerupt Damien din camera de alături mimând engleza rusească - şi atunci am tăcut, reluând lucrul; lui Damien nu-i plăcea să ne audă vorbind în română şi, când se întâmpla asta, îşi aducea aminte că veneam din estul ex-comunist, strigând după noi „Kamarrad, kamarrad”, ca apoi să-şi arunce hohotul de râs teatral, jucat-pervers; nu ne suferea şi ăsta era felul lui de a mima o relaţie, transformându-ne în copii ai revoluţiei comuniste, agenţi exotici ai subversiunii. În realitate, era  un fel de a pune distanţă.

„Vin cu voi să mă conving că locul în care vă mutaţi e ok”, se decide brusc Lorand.

Tim ne dă drumul mai repede, la 3 - cel mai frumos cadou pe care ni-l putea  face. Uram jobul ăla, în ţară nu lucrasem niciodată la munci de jos. „N-aveţi nici măcar adresa”, se oferă Lorand să ne transporte cu maşina - dar Tim are neapărat nevoie de el la un job din Ponsonby, pe care trebuie să-l termine în două zile; trei oameni dintr-o echipă fluctuantă de şase e prea mult pentru Tim, se duce dracului milionul de dolari.

Descopăr că Ernie e în aceeaşi ceaţă densă, îmi spune că n-a înţeles nimic din explicaţiile lui Astrid. Ştim un parc select de rulote, chiar pe malul mării, cu rulote albe şi strălucitoare. Administratorul de acolo, un tip sportiv la patruzeci de ani, ne ascultă fără să ne întrerupă, apoi ne explică, cu amabilitate rece, că toate locurile sunt ocupate - e clar că nu are chef de muncitori în parc, strică la imagine. Ne spune totuşi despre un alt parc de rulote, Puriri Park, acolo s-ar putea să găsim ceva.

În Auckland nu te poţi descurca fără maşină, totul e foarte lăbărţat, iar autobuzele circulă exasperant de prost. Pe sub salopetă port o bluză de PNA şi afară e din ce în ce mai cald; căldură dizolvantă, înşelătoare, care te face să transpiri pe sub hainele groase şi parcă lichefiază tricoul de dedesubt. Aflu că parcul e chiar în capătul Orewa, unde se termină suburbia şi începe o lizieră de copaci.

De la intrare mi-e clar că ăsta e, are un aer dubios rău, iar figurile pe care le văd sunt la fel de dubioase, asiatici şi indieni cu feţe ponosite, insulari din Pacific care ţipă, cu puradei care ţipă, loseri cu aspect de zombies şi puştani maori cocalari, cu aer agresiv şi căciuliţe de schi lăsate pe ochi. Nu e chiar ce m-am aşteptat, dar măcar nu mai trebuie să mă mai simt pentru ţoalele mele împuţite de zugrav.

La recepţie, dincolo de tejghea, e doar un fotoliu ros şi murdar; pe jos, nu văd măcar o mochetă, se calcă direct pe ciment. „Vrem să ne mutăm aici”, spune Ernie. „Dar înainte”, amân, „vrem să vedem pe cineva, o fată pe nume Astrid.” Recepţionera caută într-un registru, ne dă un petic de hartă xeroxată şi însemnează drumul cu pixul.

Toate aleile dintre rulote au indicatoare cu nume, e ca într-un sat. E clar că lumea e pusă pe stat aici - unii şi-au amenajat mici grădini de zarzavaturi în faţă, au adăugat rulotelor prelungiri de scânduri sau pânză, ca nişte holuri. În jurul uneia, proprietarul a făcut o grădină minusculă de trandafiri pe spaliere, a plantat iederă în faţă şi a construit o banchetă minusculă din scânduri. E şi un Pinocchio de lemn crăpat acolo, cu nişte ochi ciudat de vii - care face cu mâna la trecători. E ponosit rău, doar ochii sunt nou-nouţi: proprietarul a lipit de curând nişte abţibilduri cu nişte globi oculari monstruos de detaliaţi, ca pe Discovery Science. Pe o pancardă strâmbă din mijlocul grădinii de jucărie, e scris, cu vopsea albastră şi litere stângace, „Moş Crăciun, te rog să-mi aduci pe cineva blondă sau brunetă, grăsuţă sau slabă. P.S. Preferabil femeie”. Înduioşător ca o pictură naivă kitsch. Proprietarul stă pe băncuţa din faţa rulotei fumând pipă şi priveşte impasibil - e un loser între patruzeci-şaizeci, de vârstă incertă.

Pe Astrid o găsim răsfoind nişte cursuri. Rulota e amenajată cool, vag voodoo, cu plase ţesute şi măşti africane pe pereţi, plus un raft care stă să se rupă sub cursuri şi cărţi. Şi două mâţe costelive, Pierre şi Mary-Jane, ni le prezintă.

Astrid e la fel de familiară ca ieri, nu e nici o distanţă între noi. Îl întreabă direct pe Ernie dacă mai are ceva iarbă, Ernie mărunţeşte rapid doi muguri - eu mă cam enervez când mă gândesc că recepţionera o să-l vadă pe Ernie făcut şi o să ne bage şi pe noi în categoria loserilor de acolo.

Astrid scoate două cuţite, le încinge pe aragaz şi presează iarba între ele, apoi o inhalează printr-o sticlă cu fundul spart.

„Hai să vă arăt  parcul”, se oferă să facă pe ghidul, după ce-ţi face plinul. Îşi ia rolul în serios, prezentându-ne cu entuziasm maniacal împrejurimile - aici e bucătăria, vedeţi că boilerul e stricat, mai e o bucătărie în partea cealaltă, dar nu mergeţi acolo, apa are gust un infect de cloramină. Ne duce într-o sală întunecoasă cu un TV - sinistră, fără geamuri, zugrăvită direct peste dalele de BCA, „arată ca o celulă”, murmură Ernie. Cât timp am stat în parcul de rulote, nu ne-am dus nici măcar o dată acolo.

Astrid zâmbeşte tot timpul, merge aproape alergând, râde din orice - însă când îmi fac glumele, nu dă semne că s-ar prinde, nu e măcar intrigată ce dracu’ mai vrea şi ăsta; le ia literal sau pur şi simplu le ignoră.

Vorbeşte enorm, e de neoprit, liquor store-ul e deschis până la 8 şi zilele astea au reducere la Woodstock, telefonul din faţă e defect, dar altul din interiorul recepţiei e ok, există un Salvation Army în spatele New World, cu 10 dolari vă îmbrăcaţi. Ernie rămâne mirat, cum adică să se îmbrace de la Salvation Army, aia e pentru nenorociţi, nici măcar second nu e. Ba da, îi răspunde la fel de franc, vezi fusta asta? am luat-o pe 3 dolari; de fapt, e o pătură, dar am cusut-o ca o fustă. Ei, na. Între români, numai un băiat poate arăta atîta dezinteres pentru ţoale.

Mă uit în jur - tipi singuri, eşuaţi şi casaţi, sau familii obeze de insulari, venite din Oceania. „Eşti sigură că n-ai greşit locul? Nu arată a loc pentru femei singure”, mă mir. „Ţi  se pare, mi-am făcut o mulţime de prieteni aici”, ridică nepăsătoare din umeri. „Din ce trăieşti?” întreb, dacă tot m-am pornit. „Ajutor social.” „Şi cum îţi plăteşti studiile?” „Mi le-a plătit taică-miu.” Lucrurile devin ceţoase, dar nu mai e timp, la 5.30 recepţionera se cară.

Mergem din nou la recepţie. O rulotă costă 140 NZD pe săptămână, dar, dacă ne cuplăm doi, ieşim cu 20 de dolari mai ieftin decât în hostel. Recepţionera e o grasă cumsecade, ne compătimeşte că probabil ne e greu la job şi ce greu se găseşte azi un job ca lumea. Ne face formele fără să ne ceară măcar un act de identitate - răsuflu uşurat, paşaportul meu n-are viză şi evit cât pot să-l arăt. Dispare undeva în spate după chei, în timpul ăsta eu mă uit la un raft de cărţi, doar colecţii din Reader’s Digest legate în piele, romance-uri - şi printre ele, bizar, Ulysses.

Ne dă cheile, harta cu aleile, ne pune sa semnăm regulamentul cu drogurile şi, gata, suntem mutaţi. Rulota e mică, sărăcăcioasă, fără îmbunătăţiri ale foştilor proprietari - dar îmi lasă o senzaţie grozavă de culcuş. La mijloc, chiar pe peretele din faţa intrării, sunt o chiuvetă şi un aragaz minuscul. Într-o parte e un pat, în cealaltă o masă extensibilă cu două banchete - deja vizualizez calculatorul în spaţiu, chiar în capătul mesei. Nu-mi trebuie mai mult.

Revenim la Astrid, „nu ne ajuţi să ne cărăm lucrurile cu maşina ta?” o întreb - nu mai am rabdare să-l aştept pe Lorand, vreau să mă văd mutat cât mai repede. „Nu pot, trebuie să mă duc în oraş”, refuză. „Dar e o problemă de maxim douăzeci de minute”, presez, „am un calculator, îmi rupe braţele.” „Nu pot”, îşi reînnoieşte refuzul cu aceeaşi seninătate nesimtită. Mă enervez, a fost amabilă la lucruşoarele gratis, dar când vine vorba de 50 de cenţi, o dă la întors. În plus, dacă nu pentru mine, pentru Ernie putea liniştită s-o facă, a îndopat-o cu iarbă ca pe gâşte.

În hostel, mănânc, îmi fac bagajele şi-l sun pe Lorand - dar Lorand nu poate să vină înainte de 8.30, are o treabă în oras. Ca de fiecare dată când mă mut şi mi-am terminat de strâns lucrurile, mă simt de prisos în camera în care am stat - ca şi cum între timp cineva ar fi întors mobila cu spatele; locul devine dintr-odată ciudat de străin.

Îmi aprind o ţigară la măsuţa de afară, de lângă bucătărie. În spate, aud zgomot de vase, ţiuitul cuptorului cu microunde; în faţă, privirea se loveste de arborele de feijoa. N-am nici un regret că mă mut.

Între hostel şi parcul de rulote e un drum de cinşpe-douăzeci de minute, decid să nu-l mai aştept pe Lorand şi să-mi car singur lucrurile. După ce mă hotărăsc, nu mai stau o secundă, hostelul e deja o amintire, alerg, un coşmar pe care-l las în spate, nu-mi iau măcar la revedere de la Isabelle, zbor, şi ea e una din stafiile din care era constituit coşmarul ăla. Fac două drumuri, când termin, sunt rupt. Sunt singur în rulotă, îmi pun calculatorul fix unde voiam să-l pun, la capătul mesei. Amenajez o banchetă ca pat, ceea ce e foarte simplu: n-am cearceaf, doar o plapumă sintetică de la Colin, iar pe post de pernă folosesc o bluză groasă de lână.

Când apare Lorand, eu deja am terminat de aranjat lucrurile. Stăm pe cele două banchete, cu o bere în faţă. Uşa rulotei şi un oberlicht sunt deschise, iar vântul pătrunde nestingherit - dar, chiar dacă s-a făcut răcoare, nici unul nu se ridică să închidă usa.

Putem vorbi, Ernie a mai rămas o zi în hostel cu Dean, „or să te mănânce loserii aici”, nu se  poate abţine, „la ce au mai băgat ai tăi bani în facultate dacă preferi să stai între jegoşii ăştia?”. Nu zic nimic, doar mă uit în jur: în comparaţie cu hostelul, rulota are măcar avantajul intimităţii - sunt patru pereţi între care nu se vântură în fiecare zi feţe necunoscute.

Lorand, am spus-o deja, are mania enervantă de a pune ordine în vieţile celor apropiaţi, de a face pe părintele. Pe de altă parte, s-a despărţit de nevastă-sa, e singur într-o ţară străină - destul de trist pentru un băiat frumos de douăzeci şi şase de ani care acasă fusese răsfăţat de femei şi de amici.

„Nu mai ai douăzeci de ani, ai venit aici să faci ceva cu viaţa ta”, se uită amar-ironic, „o să îmbătrâneşti, ce-o să faci?” Când eşti în rahat, îmi vine sa-i zic, să faci morală te ajută să te simţi mai sigur pe tine; dar nu pot s-o fac, e vizibil mai stresat ca de obicei - dacă pleacă de la nevastă, îi explica răbdător NP înainte să o comită, atunci cei de la Biroul de Emigrări or să-şi dea seama că a făcut o căsătorie din interes, ca să rămână aici, şi o să-i respingă cererea de permis de muncă. Şi, chiar dacă o să primească work permit, tot nu e suficient; o să îmbătrânească la cheremul lui Tim, schimbând work permit după work permit şi cheltuind bani pe aplicaţii inutile - Lorand avea doar zece clase şi nici o calificare, pe care să adune puncte la rezidenţă; soluţia era să rămână cu nevastă-sa până-i ies actele.

„Hai să o cunosti pe Astrid”, îl abat.

Lorand e singurul dintre românii necuplaţi de aici care regulează, care bate cu folos discotecile - restul înghit în sec şi visează să-şi aducă o femeie din ţară sau, dacă nu iese, să se cupleze cu o asiatică.

Dar Astrid nu ştie asta şi ne întâmpină cu aceeaşi familiariate de robot - nu se preface măcar drăguţă, feminină, când îi fac cunoştinţă cu Lorand. Nu era decât un singur bec şi lumina galbenă, bolnăvicioasă, îi făcea pe amândoi să pară mai palizi, cu nişte obraji ca de carton.

Vreo cinci minute lucrurile au decurs lin, fără asperităţi, discuţia părea să se închege - dar apoi Lorand a intrat pe modulul de seducător şi pe glume cu dublu înţeles, iar lucrurile s-au blocat brusc, „eşti  din Constanţa?”, „da”, „ce fete frumoase acolo”, „nu m-am gândit la asta”, „normal, fiindcă îţi plac băieţii”, „da”. Nu mergea deloc, părea că, deşi vorbesc aceeaşi limbă, vin din scheme complet diferite. Era ca şi cum ai încerca să seduci un copil, Astrid nu reacţiona la ambiguităţi evidente, nu se simţea măcar stânjenită, pur şi simplu mesajele alea se împlântau în ea şi rămâneau să atârne aşa.

După alte cinci minute, a început să se tacă tot mai stânjenitor, Astrid îşi mângâia pisicile, Lorand vorbea din ce în ce mai crispat, iar eu mă pierdusem complet.

„Asta sau e pe invers sau e ciudată rău”, Lorand pleacă dezamăgit, eu rămân singur în rulotă. E târziu, liniştea a acoperit parcul şi doar foşnetul intermitent al vântului mai umple vidul. Mă întind pe banchetă, mă bag îmbrăcat sub plapumă şi deschid calculatorul. Bancheta e slinoasă şi îmbibată de transpiraţii străine, dar nu-mi pasă şi nu-mi pot dori mai mult: adorm fericit, cu o senzaţie teribilă de saţietate şi confort.

A doua zi s-a mutat şi Ernie - şi a fost chiar o zi frumoasă, senină şi caldă, primul joint l-am fumat încă din staţia de autobuz, din spatele şoferului am furat un afiş cu the breast cancer care doesn’t affect just women, pe care l-am lipit chiar în faţa banchetei, într-un unghi greu vizibil pentru Ernie, căruia îi făcea rău afişul, am îngropat în bandă adezivă un oberlicht care se închidea prost, am mers la Salvation Army de unde mi-am luat eu ceva bluze pentru job, Ernie şapte tricouri - din care două, thank god (a murmurat atunci Ernie), fără Isus Cristos; eu mă sparg de râs, Ernie mă priveşte şi nu înţelege de ce.

O luăm uşor, cu patru beri la cutie, pe care, pe măsură ce le bem, le tăiem şi transformăm în scrumiere. Eu am zis că o să dorm pe banchetă, lui Ernie i-a convenit şi aşa a rămas.

Aprindem un joint festiv - dar, după două fumuri, apare Astrid cu mâţele în braţe. Are un tricou scurt, până deasupra buricului, şi nu-mi pot dezlipi ochii de burta ei. Nu e o burtă rotundă, plină, ci fleşcăită, cu încreţituri în zona buricului, ca la femeile scunde după două-trei naşteri. Mă fascinează cu o oripilaţie obscenă, plăcută, e probabil contrastul cu faţa copilăroasă şi stilul expansiv: „ca un copil cu pântecul fleşcăit de-atâtea naşteri” sau ceva de acolo. Oricum, la ora aia sunt încă furios pe ea, observ în primul rînd tupeul cu care se instalează lângă Ernie pe banchetă şi trage din joint.

Însă Astrid nu observă nimic din mutrele acre şi mă pisează cu întrebări, ce faci cu calculatorul? Scriu. Ce scrii? Mailuri. Cum adică mailuri? Le iau pe dischetă şi le dau drumul de la un internet. Ce-i aia dischetă? Asta-i bună, ce-i aia dischetă - cum, nu ştii ce e aia dischetă? Păi nu ştiu nici să pornesc un calculator. Ce mai studentă eşti şi tu, mârâi.

Observă afişul, ce chestie, exclamă, un bărbat care ţine în braţe un copil. Nu înţelege nimic, e chiar idioată. Pe afiş e un tip maori, cu umeri masivi, care ţine în braţe o fetiţă, tipul are o privire tristă, fetiţa o figură vag speriată. Nu e nimic patetic în imagine, dar impresionează totuşi foarte direct - nu ştiu, e faptul că tipul ţine fetiţa în braţe cum fac femeile, că fetiţa priveşte cumva speriată; există o ameninţare invizibilă care impregnează cadrul şi pe tip nu-l ajută cu nimic că-şi ţine copilul în braţe, pe fetiţă n-o vindecă de teamă protecţia de mamă pe care i-o oferă taică-su; ameninţarea e fără chip, nu se vede, pentru că vine dinăuntru. Hansie observase asta, în timp ce dragostea, cuplul şi celelalte au fost futute şi răsfutute, paternitatea se mai joacă după reguli de roman cavaleresc - de copii n-ai voie să spui că te-ai plictisit, de pildă… Însă Hansie era exact genul de om care ar fi vrut să vadă bulindu-se definitiv toate legăturile astea, doar pentru ca el să continue să-şi iubească impasibil femeia - şi să se mire sarcastic, la sfârşit, „ce chestie, nu m-am plictisit încă de copiii mei”.

Dar asta e altă poveste. Curioasă, oricum. În rulotă apare un tip, amic de ultimă oră al lui Ernie - dintre cei de şaişpe-douăzeci şi cinci de ani care o freacă prin parcul de rulote. Calculator?, rămâne şi el uimit, e al tău, Ernie?, nu e al meu, zice Ernie, „it’s my mate’s” şi apoi mă prezintă. Mi-a luat două secunde să-l umplu de respect.

Necunoscutul îmi strânge mâna de mi-o rupe, mă cheamă Corey, C-o-r-e-y. Cu ce te ocupai în ţara ta? Profesor??, face ochi şi mai mari, ce fel de profesor? De literatură. Ce-i aia literatură? Rămân cu răspunsul în aer, nici eu nu prea ştiu ce-i literatura. Poezii, romane, bâlbâi. L-am băgat şi mai tare în ceaţă. Despre scriitori şi cărţi, ştie ce-s cărţile, dar nu şi ce-s scriitorii. Zi-mi un scriitor. Mă gândesc la ceva foarte cunoscut, Shakespeare, Romeo şi Julieta, aaa, se dumireşte tipul, ştiu filmul.

Ne-a mirosit că avem bani şi încearcă să ne câştige încrederea - scoate un joint şi-l lansează în circulaţie, I’m a gunja man, I like Bob Marley, you know, peace and stuff. El nu e de acord cu violenţa - ascultă Eminem şi hip-hop, dar în ultimă analiză e fan Bob Marley, aşa că peace and love între albi şi negri. Eşti om bun, conchid, am un prieten, Hansie, te-ai înţelege perfect cu el. Vorbeşte mult, îl urmăresc cu greutate - iarba mi-a amorţit parţial vegetaţia de neuroni.

Tipul mă plictiseşte şi vreau să fiu lăsat în pace - dar el îi dă înainte cu bârfe din parc. Sunt însă atât de exagerate, încât nici un fan de raggae nu le-ar putea înghiţi  - că o familie de cambodgieni prăjeşte pisici la cuptorul cu microunde şi le mănâncă, că unul din loseri o ţine încuiată pe mă-sa în rulotă şi noaptea o scoate în oraş etc., etc, atmosfera se cam pleoşteşte.

Hai să vă arăt o scamatorie, zice. Ia o ţigară, se face că o bagă în gură, o scoate pe mânecă. Crezi că e magie? mă întreabă, cum am făcut? Insistă să-i dau o explicaţie, sunt profesor. Nu ştiu şi nu-mi pasă, populaţia de neuroni somnolează deja; zâmbesc chinuit, hai, zi, dacă tot ne-ai arătat. Reface demonstraţia, dar din alt unghi, acum se vede clar că de fapt sunt două ţigări şi una din ele a fost îndoită şi lipită rapid cu scuipat de degetul mare. Nu e magie, conchide triumfător, e doar o iluzie optică, şi repetă răspicat, „an optic illusion”, e probabil una din cele mai complicate expresii pe care le ştie şi îi place cum sună.

Astrid şi Corey nu au de gând să se care prea curând, plec să-mi verific mailul. Aparent, nu e mult de mers, iar drumul urmează linia dreaptă până în centrul comercial al suburbiei - însă odată pornit, descopăr că nu se mai termină.

Doar maică-mea mi-a scris - că să nu-mi fac probleme cu datoria la ea, însă n-ar strica să încep să mă gândesc la cea de la unchiu-mio; nu trimisesem un ban din datoria aia blestemată. Decid să nu-i spun că m-am mutat într-o rulotă şi îmi storc mintea să-mi amintesc lucruri care s-au întâmplat la job.

Despre parcul de rulote îi spun lui Hansie, mă rog, îi descriu fauna de loseri şi pe Astrid, floarea neagră a parcului - şi, ca să i-o bag pe gât, îi spun că seamănă puţin cu K, are acelaşi stil sportiv. Hansie era tot mai prins în chestie - într-o noapte, îmi telefonase muci de beat să-mi spună că India e mai frumoasă decât Africa natală şi caută o chirie ieftină să prelungească şederea în India cât mai mult. Cu toate astea, cu K se purta bizar, îi verifica din când în când cardul să vadă dacă a scos bani, o însoţea la cumpărături şi îi făcea meniul - iar K se pare că se conforma, accepta să mănânce conserve vomitive de la cele mai ieftine firme locale. Când l-am întrebat de ce se poartă aşa, mi-a tăiat-o că nu mă pricep; dar pe urmă tot el, într-un alt mail, mi-a răspuns sarcastic că aşa rezişti ca traveller - şi că dacă n-ai înţeles asta, n-ai învăţat nimic. Lorand zicea altceva, că e disperat că unguroacei i se refuzase viza de Marea Britanie.

În rulotă, îl descopăr pe Ernie singur, privind visător şi satisfăcut. În viaţa mea nu am văzut pe cineva aşa de împlinit sub marijuana ca pe Ernie, trăia efectele cu tot corpul, parcă senzual, mişcările lui deveneau lascive, se întindea satisfăcut, ca o pisică. Dacă avea iarbă, nu-i mai trebuia altceva, iarba era prietenul cel mai bun, iarba era filmul serii, iarba era futaiul secolului. Ce-l motiva la lucru, cred, era gândul că acasă îl aşteaptă un joint pe etajeră, cum pe alţii o femeie gonflabilă. Îi observ beatitudinea când intru în rulotă, dar asta nu mă împiedică să strecor o răutate, „Astrid e ca pisicile, simte de la distanţă mirosul de iarbă”. Îmi zâmbeşte larg, visător, „da, aşa e”, şi se întinde până-şi pocneşte oasele.

Dimineaţă ne trezim ca de obicei, la 4.30, Ernie contemplă dezastrul, numărând mugurii rămaşi, e furios pe el şi pe Astrid, „mi-a fumat aproape toată iarba… îmi tot zicea să mai rulez un joint”. Îmi repet gluma, mi se pare fantastică, „simte de la distanţă mirosul de iarbă ca pisicile mirosul de peşte, trebuie să te fereşti de ea”, dar nici acum n-o aude. „Ştii ce mi-a zis Corey?” adaugă furios, „că e prostituată, asta-i meseria ei.” În clipa aia o ceaţă mi se ridică de pe creier, e ca şi cum până atunci am văzut ca printr-o sticlă întunecată şi acum văd clar, faţă în faţă. Curvă, deci. „Lucrează într-un massage parlour”, adaugă. Ăsta e eufemismul kiwiot pentru casă de curve, anunţurile de joburi sunt pentru „massage parlour”, iar jobul „part time job for full time money”. Mă simt jenat faţă de Ernie, prima româncă pe care o cunoaşte egal curvă, ca disperatele din Asia de Sud. N-am cum s-o dreg, o las aşa.

Câteva zile, Astrid dispare din parc, nu-i mai văd maşina în faţă decât dimineaţa. Ernie poate să-şi drămuiască în linişte jointurile - culege cu două degete câţiva muguri din pungă, îi mărunţeşte lent, cu dichis, şi îi aşază pe cutia de metal, „Tim m-a convins că e mai economic aşa, salvezi o mulţime de muguri”. Mai apare episodic şi Corey, dar Ernie păstrează o distanţă prudentă  - prea insistent pentru gusturile lui Ernie ca  să fie covingător. Ne aduce Woodstock la cutie, ne spune ultimele noutăţi din parc, „ştii ce a făcut azi-noapte Astrid? A umplut rulota cu lumânări şi a pus câteva şi pe capota maşinii - făcea magie”. „Nu era iluzie optică?” întreb, prea-mi sună a legendă urbană, „nici vorbă, era voodoo, am văzut într-un film”, încearcă să ne convingă, în vreme ce Ernie se preface că adună cutiile de bere de pe masă. E un pic snob Ernie, maori cu gaşcă de rockeri albi, are un dispreţ amestecat pentru băieţii cornerstreet. În acelasi timp, nu s-ar putea spune că n-ar fi totuşi din alt aluat.

Când, în fine, Astrid trece pe la noi, arată jalnic, e disperată că şi-a pierdut mâţele, „le-am căutat peste tot”. Dar aşa, îngrozitor de agitată, mai că nu s-a apucat să caute şi în rulota noastră - pe sub pat, sub masă, în dulap. „N-ai ceva iarbă?” îl întreabă pe Ernie, Ernie, prea delicat să refuze, zice că da, Astrid se-nfige-n cutii, trage scurt patru fumuri, complet absentă din cadru, şi apoi se înmoaie brusc, se linişteşte. Când cutia a trecut de la unul la altul a treia oară, Astrid a uitat de pisici.

Ceva scratch-uri şi iarăşi salata de cuvinte, Ernie zâmbeşte pierdut de fericire şi dă din cap, eu încerc să mă concentrez pe discursul ei şi-mi dau seama că nu e haotic, ci repetitiv, am fost în Australia şi am lucrat acolo, tu ştii cum sunt femeile australience? tough, man, nu te poţi pune cu ele, am lucrat în Australia şi le-am văzut, sunt tough, sunt multe femei în Australia, dar nu te poţi pune cu ele, tu ştii cât de tough sunt? când am lucrat în Australia, nu m-am putut pune cu ele. A ţinut-o aşa o jumătate de oră cu australiencele şi mă simţeam ca-n Escher, îmi scrântea mintea, îl compătimeam pe Ernie care o vedea faţă în faţă, nu prin ecranul monitorului ca mine. Apoi şi-a adus aminte de mâţe şi a plecat, şi tot ca-n Escher apărea din zece în zece minute să ne întrebe dacă nu le-am văzut. Furibundă, disperată, o apucase clar paranoia.

Apoi a apărut NP să vadă unde m-am mutat. Se pregătise să vină în gaşcă, dar Cristi Faţă Rea se îmbătase, iar pe Dani nu-l lăsase nevastă-sa - femeia venise de două săptămâni din România pe o aplicaţie independentă şi, mirosind că ceva nu e în regulă, îl ţinea pe Dani din scurt şi îl presa să găsească un apartament decent, ca să-l rupă de gaşcă. După ce se spărsese apartamentul din Remuera, NP se mutase cu Cristi Faţă Rea, Dani şi alţi câţiva români într-un apartament cu n camere din Manukau.

De fapt, înainte să apară NP, eram cu Ernie şi Astrid în rulotă - eu stăteam întins pe-o rână pe banchetă, cu un ochi în calculator şi cu celălalt la discutie, Ernie toropit, Astrid cu animăluţele în braţe. Frumos, uşor, fără greutăţi pe piept - se putea îmbătrâni în genul ăsta de intimitate, cu trei-patru oameni adunându-se seara într-o cameră, schimbând din când în când cuvinte; dacă Astrid ar fi ştiut să croşeteze, ar fi fost perfect.

Fusese un joint uşor, nu la rupere, Astrid a dat drumul mâţelor să circule prin rulotă şi ne uitam ce fac - una dintre ele a venit la mine şi a început să mă miroasă, dar foarte repede s-a plictisit de mirosul meu, s-a urcat pe patul lui Ernie, apoi pe masă, a coborât pe banchetă şi a stat un timp între Astrid şi Ernie, uitându-se pe rând la unul, la celălalt, dar s-a plictisit şi s-a dat jos. Nu era propriu-zis o discuţie, mai mult ne uitam la ce fac mâţele şi comentam, „îi place la noi”, a zis Ernie, „nu-i e frică de oameni”, am zis eu, „he’s inquisitive”, a zis Astrid - de fapt, mâţul ăla era chiar ciudat, patrula rulota ca şi cum n-am fi existat, ne cerceta ca şi cum am fi fost tot o specie de obiecte.

Eu eram deja făcut şi asta l-a enervat pe NP, „la dracu’, ştiai că vin, de ce ai fumat? iarăşi n-o să se poată discuta cu tine”. I-o prezint pe Astrid, că e din Constanta şi aşa. NP se pune ostentativ pe pat cu mâinile sub cap, ca să-şi ascundă fâstâceala. Ernie mai lansează doi muguri, dar fumează doar el cu Astrid - mie mi-e frică de NP.

Se vorbeşte în engleză, NP face glume light, „sunteţi  familie deja, aveţi  femeie” - Ernie râde (doar pe NP îl place dintre români), Astrid o ia literal şi zice că nu, că locuieşte singură într-o rulotă de lângă.

Discuţia alunecă spre glumă, NP observă că aici e ca la ţară, grădini, garduri şi din loc în loc loseri, „o tipă aşa frumoasă ca tine şi stai între loseri”, discuţia derapează tot timpul spre Astrid, mi-e clar că NP o place şi vrea să vorbească cu ea, dar Astrid nu e deloc empatică, zâmbeşte ca de obicei, dar nu pare să observe interesul evident al lui NP şi tot mângâie la mâţe.

„Ai ceva manele? nu am mai ascultat de mult”, întreabă. „Am un CD în maşină - îţi plac?” se miră NP - manelele au explodat târziu în România, prin ‘98, n-avea cum să le prindă Astrid. NP spune că trebuiau să apară, nu se putea altfel: după căderea comunismului, România a devenit un ghetou, o budă de douăzeci şi trei de milioane de speriaţi care, din sărăcia lor, visau bani, femei şi putere.

„Da”, zice şi începe să cânte, „Să dormi în pat fără mine/ Oare ţi-o fi bine”. La origini, piesa e patetică rău, pentru tipe părăsite, dar Astrid o cântă plat, cu înflorituri mecanice de r’n'b, ca recitatorii proşti - în mod evident sedusă de melodie şi complet opacă la versuri, „Şi acolo pe perna mea, chiar în patul meu/ Să dormi cu altcineva, să-mi faci mie rău”. Mi-aş fi băgat degetele în urechi numai ca să nu o mai aud, oamenii au o jenă enormă să cânte de faţă cu necunoscuţi şi doar copiii îşi permit asta.

Dar NP o ascultă zâmbind, dând uşor din cap, „ai voce - unde lucrezi?” o întreabă după ce termină de cântat. „Într-un massage parlour”, răspunde senin. Fisură în real, şi eu, şi Ernie rămânem fără cuvinte, mai puţin NP, care o ia ca banc, „greu job, în schimb de noapte”, face el gluma de căcat. „Nu, nu e greu”, răspunde Astrid, „îţi rămâne o grămadă de timp liber”, şi, ca să-l convingă, „am câţiva clienţi care ţin foarte mult la mine”; spunea toate lucrurile astea firesc, nu ştiu, cu fix acelaşi ton cu care vorbise despre pisici.

„Am un prieten, Lorand”, povesteşte NP, „care merge la massage parlour şi o rusoaică i-a făcut reducere 50% pentru că s-a îndrăgostit de el - tu nu le faci reducere?” „Cu unii mă întâlnesc şi-n timpul liber şi atunci îmi dau cât vor… mergem la restaurant, mă conduc cu maşina acasă.” E clar că NP nu crede o iotă din ce spune Astrid, că ia faza ca joc de tipă.

„Am melodia pe care o cântai, hai să o asculţi”, se ridică NP de pe pat. Ieşim toţi patru pe podiumul de scânduri din faţa rulotei, noaptea e clară şi rece, nu am decât o flanelă pe mine şi răcoarea climei de la antipozi mă pătrunde pe sub haine. NP descuie portiera, porneşte motorul şi se apleacă sub bord, unde caută un CD. Îl introduce în aparat, apoi vine lângă noi şi se ghemuieşte cu genunchii la gură, mişcând uşor din cap pe ritmul melodiei.

„Mişto ţară România, păcat că nu sunt bani”, murmură NP. Piesa continuă să curgă, „pe perna mea, chiar în patul meu”, şi deodată mi se pare sfâşietor de kitsch, cum numai lucrurile dispărute sunt - o lume la fel de pierdută precum comunismul, îmi trece prin cap, o lume în care oamenii se cuplau crezând că o fac pentru toată viaţa, se mutau în viaţa celuilalt cu toată viaţa lor şi nu puteau concepe să fie părăsiţi; nu era o piesă de dragoste, ci despre insecuritate şi derută.

„Ţi-a plăcut ?” întreabă NP când piesa se termină. „Da, altceva mai ai?” îşi freacă indiferentă Astrid braţele. „Un CD întreg, dar e frig, rămâne pe altădată”, zice NP şi se ridică de jos.

Când intrăm în rulotă, Astrid se aşează lângă NP pe pat. Nu pot să-l las singur pe Ernie şi să intru în discuţia lor - deşi acum, după ultimele desfăşurări, mi-a retrezit curiozitatea, cu sinceritatea ei dusă până la inconştienţă. Se vorbeşte în româneşte, la început prind câte ceva, „Constanţa, taică-miu, optşpe ani, singură în Auckland”, dar discuţia se poartă apoi din ce în ce mai încet şi nu mai înţeleg nimic, oricât aş trage cu urechea.

Trece o jumătate de oră, se face ceasul, Astrid şi NP nu se mai termină. N-am de ales, îi fac conversaţie idioată lui Ernie despre job - să-l las baltă nu pot, de ieşit nu putem ieşi cu Astrid, dar fără Ernie; singura soluţie e să se care Ernie - însă Ernie e în casa  lui şi e absurd să te gândeşti că ar putea fi într-atât de politicos. Mă plictisesc rău, îl forţez pe Ernie să intre în detalii despre sculele de zugrav, în fine, maschez cât pot că NP şi Astrid au ieşit complet din conversaţie. Mai trece o juma’ de oră şi gluma se îngroaşă - dar nu pot nici să-l abandonez pe Ernie, vorbind în română, nici să-i fut distracţia lui NP, introducându-l pe Ernie în discuţie, „ha ha, Nicu, Ernie said”; Astrid l-a prins în discuţie şi e vrăjit.

În cele din urmă Astrid pleacă, NP mai rămâne un sfert de oră, nu e foarte în apele lui, e aproape absent din discuţia cu Ernie.

Când se hotărăste să plece, îl conduc la maşină. „Hai să facem o plimbare”, descuie portiera. Mă urc în maşină, înăuntru acelaşi jeg familiar pe care-l ştiu atât de bine, pliante pătate de cafea, zaţ pe bord, punguliţe uscate de ceai lipite unde nu te aştepţi şi pe jos sticle de plastic sau ceşti murdare, între care îmi fac loc. „Tu ce crezi despre fata asta?” mă întreabă. „Habar  n-am, e mai ciudată.” „Nu e ciudată”, zice simplu, „e dusă.”

Pe moment, nu am înţeles ce vrea să  zică, de fapt am înţeles semnificaţia cuvintelor şi ce au în vedere, dar noutatea era prea mare ca să le înghit pe nemestecate, până să ajung să le privesc faţă în faţă erau o mulţime de fapte care trebuiau resemnificate, reinterpretate. „Taică-su a plătit o kiwioată pentru o căsătorie de formă. După un an i-a făcut invitaţie lui Astrid, i-a plătit doi ani de şcoală sau cam aşa ceva… Pe urmă kiwioata i-a dat viteză şi, ca să nu rămână pe naşpa, tipul s-a întors în România - în ideea că o să vină înapoi. Astrid a rămas, în ţară vânduseră tot, plus că taică-su îi plătise şcoala aia nenorocită… Acum imaginează-ţi că avea nouăşpe ani, era o copilă, nu job, nu prieteni, îţi dai seama ce insecuritate a tras; adu-ţi aminte când m-a apucat pe mine şi mi-era frică să merg şi până la supermarket.” Face o pauză, tocmai ieşim pe autostradă, „tu n-ai văzut cum pupa la mâţele alea? ca disperata. Asta m-a terminat, când am văzut cum pupă la ele”, înţeleg exact unde bate, oamenii cu adevărat compasivi văd întotdeauna astfel de amănunte.

NP le vedea imediat; după ce am renunţat la job, m-am mutat din rulotă şi m-am întors să-mi iau lucrurile. Era noapte când am ajuns în parc, în rulota incredibil de curată Ernie, Corey şi un traveller din Slovacia, calculatorul era pornit şi NP a întrebat de ce şi Ernie i-a răspuns că îl lasă să meargă noaptea fiindcă s-a obişnuit cu zgomotul (de multe ori după un joint adormeam cu calc-ul aprins), „îţi dai seama ce singur e săracul?” mi-a zis pe maşină, „îl lasă aprins ca să aibă senzaţia că mai eşti acolo” - şi abia atunci am înţeles de ce a tras de mine să nu mă car imediat, eu îmi încărcasem hodoroagele în maşină şi eram pe picior de plecare, cu gândurile în altă parte, plus că mă simţeam stingherit, îl îmbrăţişasem de două ori pe Ernie, îi lăsasem toate sculele mele de zugrav, din punctul meu de vedere încheiasem frumos, artistic scena şi NP tocmai atunci îşi găsise să se bage în discuţii, „tu ce zici?”, îmi tot cerea părerea şi eu mă simţeam penibil, deja mă îmbrăţişasem cu Ernie şi era aiurea să mă mai conversez cu el după ce am performat de două ori ritualul de despărţire, băteam deja din picior, zâmbeam silit şi NP nu reacţiona nicicum, şi pe urmă am zis în româneşte la dracu’, hai să ne cărăm, şi afară mi-a zis de faza cu calculatorul şi abia atunci am văzut faţă în faţă şi mi-a părut rău că n-am fost mai cald, că m-am cramponat de faza imbecilă cu la revederea.

„Auzi?” zice NP, „să nu te porţi nasol cu ea, să n-o iei la mişto”, şi repetă ca să fie sigur, „să n-o iei la mişto, să nu fii rău cu ea.” „E dusă”, mai zice, „dar e ca un copil, tu n-ai văzut ce sinceră e şi ce încredere are în oameni?” şi abia atunci îmi pică fisa, văd în fine faţă în faţă - că atâta sinceritate şi încredere e anormală, iresponsabilă, şi numai oamenii duşi ajung să fie aşa, nu mai fac faţă şi atunci găsesc soluţia asta, adio lumea reală, iar nebunia îi protejează ca un scut nevăzut, dintr-un punct de vedere, nimic nu le mai poate face rău. Şi, totuşi, văzusem o grămadă de cursuri, Astrid chiar răsfoia unul din ele când intrasem prima dată în rulotă; poate nu era totuşi chiar atât de dusă şi o parte din programe nu erau buşite.

„Dar zice că e studentă, am văzut o grămadă de cursuri.” „Poate în capul ei e studentă, e clar că-i pe naşpa şi trăieşte din pizdă… Asta-i ca să se simtă şi ea cineva, studentă, intelectuală, statut, şi o ţine aşa”, NP vorbeşte şi priveşte concentrat la triunghiurile reflectorizante din linia de demarcaţie, „nu ştiu ce nebunie are, dar e clar că-i varză… bănuiesc că o apucă şi fumează ca să se liniştească, dar asta o fute de cap şi mai rău”, eu doar ascult şi privesc absent la neoanele aprinse de pe autostradă, „să nu fii crud cu ea”, repetă, „să n-o faci în miştouri.”

Aş vrea să povestesc cuiva toată povestea, cel mai probabil lui Hansie - dar ceva nu mă lasă s-o fac, ca atunci când cineva te trage de mânecă; când nu eşti capabil de compasiune, transformi în sărbătoare orice zi când simţi sentimentul ăla şi, ca să prelungeşti starea, povesteşti oricui se nimereşte în preajmă întâmplarea - iarăşi şi iarăşi, până nu mai rămâne nimic.

Până la urmă îi scriu totuşi, ceea ce n-o împiedică pe Astrid să dispară iarăşi din parc; îi mai văd uneori dimineaţa maşina, parcată în faţa rulotei. Apoi apare Corey, cu alte legende din Lumea de Dincolo, „ştii ce a făcut? a încercat să dea o spargere la o bancă, avea un pistol şi a ameninţat-o pe tipa de la ghişeu… a fost circ, a apărut poliţia, acum e închisă, în cercetări”.

Mai trece o zi, apare Astrid, senină, relaxată, cu nişte ochelari de soare Sophia Loren, imenşi cât nişte umbrele, „am auzit că ai dat o spargere la o bancă… nu-mi spui cum a fost?”, umbreluţele ocupă o jumătate de faţă, se vede totuşi un zâmbet larg, „n-am dat nici o spargere, doar că stăteam la rând şi-n faţa mea era o bătrână enervantă care nu se mai termina de vorbit cu tipa de la ghişeu, eu i-am zis să termine o dată, că mă grăbesc, bătrâna a început să ţipe, eu m-am enervat şi am scos un briceag de jucărie. Bătrâna s-a cărat şi eu mi-am rezolvat problema”. „Şi asta a fost tot?” „Da.” „N-a apărut poliţia?” „Nu, doar că bodyguarzii de la bancă m-au scos afară şi mi-au luat jucăria de doi dolari.” „Şi asta a fost tot?” „Da, m-am urcat în maşină şi m-am cărat.”

Discutând cu ea, compasiunea în fine se risipeşte şi ce rămâne e doar un fel de jenă, ascunzând o repulsie vagă; în definitiv, nu mă interesează s-o cunosc mai mult decât am aflat deja. Dincolo de compasiunea aia crudă si egoistă, nu mă lega nimic de ea, nici o duioşie.

În rest, mai reţin două cadre - eu cu Ernie în drum spre liquor store, se deschide o portieră şi apoi vocea lui Astrid, „haideţi cu mine, vă duce Andrew”, tipul ne duce până la liquor store, ne aduce înapoi, „thanks, man”, „no worries”. Tipul e cam sordid, mâncat fizic ca bătrânul scoţian care-l ruga pe Moş Crăciun să-i aducă o female preferably.

Al doilea cadru, Astrid ne agaţă pe mine şi pe Ernie venind de la job, ne bagă în rulotă, îl face pe Ernie de nişte iarbă. Înăuntru un tip de vârstă indiscernabilă, cu faţă ridată, mâncată - alt exemplar al speciei. Stă întins încălţat pe pat, citeşte - nu ne bagă în seamă. „El e Will, în seara asta mă mut la el”; nici atunci tipul nu zice nimic, doar citeşte ziarul. „Nu vrei şi tu?” se întoarce Astrid spre el. „Nu”, răspunde, fără să întoarcă măcar capul - e clar că vrea să ne vadă dispăruţi cât mai repede.

Nu putem întinde de joint, facem schimb de numere de telefon, „ăsta e numărul meu de telefon, vezi că e pe mobil, iar ăsta al lui Will, pe fix”. Promit s-o sun, ea râde ca de obicei, „o să fie ok, nu-mi fac probleme”. Când dă să mă îmbrăţişeze de despărţire, îi strâng mâna - şi ce rămâne a doua zi să se învârtă în creier, în timp ce dau cu pensula pe pereţii goi, sunt două imagini, la fel de bolnăvicioase, de bizare.

Or, prima imagine care mi se învârtea în cap e asta, tipul şi-a dat cu siguranţă seama că Astrid e dusă, cu circuitele plesnite, dar nu-i pasă, contează doar că are o femeie a lui lângă care să se pună noaptea şi la care să fută. Ea stă senină şi cu circuitele plesnite în timp ce el gâfâie şi se munceşte să fută la ea - şi e la fel de absentă din peisaj ca atunci când ne făcea mie şi lui Ernie introducerea în rosturile parcului; nu ştiu, cu nebunii şi handicapatii parcă nu o pui… Şi peste imaginea asta vine cealaltă imagine, fără minciuni pioase, dar la fel de perversă. Soru-mea a lucrat la psihiatrie şi-mi zicea că nebunii se masturbează necontrolat de mult - nu contează că tipi sau tipe, nu contează în ce grad de disoluţie psihică. Însă Astrid nu era atât de dusă şi poate că reuşise să-şi construiască nişte aşteptări ale ei, poate că în creierul făcut cioburi exista un gen de tip pe  care-l prefera; dar, ca soluţie de avarie, când nu ai alte şanse, parcă e preferabil să o faci, în intimitate, cu unul care are grijă de tine, decât cu patruzeci, într-un loc străin; organismul ei, la fel ca al oricui altcuiva, avea nevoie de asta, să fie mângâiat, futut, iubit… Pornind de aici, mi-l imaginez pe tip înainte s-o cunoască pe Astrid, singur într-o cameră închiriată dintr-un apartament ieftin - e probabil un TV acolo, un pat, posibil nişte boxe pentru muzică - şi după ce a adus-o la el, bucurându-se că are un trup care să-l primească înăuntru, nu contează că dus şi cu circuite plesnite… Oamenii, şi mai ales complexaţii, îşi dau de multe ori încredere tutelându-i pe cei aflaţi într-o situaţie mai precară decât a lor; un motiv în plus să se reproducă.

(I-am zis c-o sun, dar m-am luat cu altele şi n-am mai făcut-o.)

---

1,088 vizualizari