Ora 19:35

Paul: Din prima bere a mai ramas cam o treime. Am ratat Snails cu o nesimtire sora cu dezinteresu’ (asta pentru ca ne-am ratacit prin Herastrau, desi unii dintre noi sunt de-a dreptul bucuresteni), dar am reusit sa-l prindem pe Patrice chiar de la inceput. Prima observatie interesanta pe care o pot face cat sunt inca in deplinatatea tuturor simturilor care pot fi afectate de bere e ca Patrice merge foarte bine cu micii, chiar daca astia din urma sunt destul de scumpi. Mihai, cronicarul muzical al Maxim-ului, o sa va faca un mic review al inceputului de festival. Deocamdata. Mihai, ai legatura!

Mihai: Despre Snails v-as putea spune mai putine lucruri decat Paul. E adevarat, la coada pentru presa am auzit ceva acorduri indescifrabile si ceva versuri in engleza. Nu pot spune daca erau cover-uri. Acum canta Patrice. “And there goes another one”, spune el. Cred ca se refera la berea Ciuc! Sau la eventualii stropi de ploaie care vor cadea? Ma duc in fata sa aflu. Revin… Ce spune Simona?

Simona: Sunt putin confuza pentru ca, citez din mine, “Imi place Patrice asa si asa, parca o astept mai mult pe Ayo pentru ‘Down On My Knees’”. Ma rog, si pentru simplu fapt ca are sanii mai mari decat ai sotului ei. Sau ceva de genul asta. Nu stiu, mai bine ma duc sa imi mai iau o bere.

Ora 21:01

Paul: Prima seara de B’ESTFEST e, fix in secunda asta, poate cel mai mai frumos festival de tricouri ude din lume. Desi am fost tentat pentru o vreme sa scriu despre muzica de pe scena fest-ului bucurestean si despre atmosfera din fata ei, o sa raman pentru niste minute bune agatat de privelistea mirobolanta a fetelor imbracate in haine subtiri, de vara, peste care norii au turnat, bacovian, galeti de apa de ploaie (imi cer scuze pentru indoielnicul moment liric, dar puneti-va un pic in locul meu, totusi…). E destul de important si faptul ca tocmai a inceput concertul White Lies, care m-a lasat brusc fara un esantion important de tricouri ude cu fete pe dedesubt. In cazul asta, o sa ma indrept spre scena. Revenim cu amanunte.

Mihai: La White Lies inca rezista vreo cateva mii de oameni, desi ploua destul de bine. De apreciat lucrul asta, dar pe mine curg apele. Si asta nu pentru ca mi-e cald, ci pentru ca sunt sute de fete ude pe langa mine (deformatie profesionala). Important este ca ma simt bine si ca treaba merge in continuare. Fac cinste cu o bere daca imi aduceti o umbrela! Simona incearca sa ajunga la mine sa va spuna si ea ceva…

Simona: Da, ziceam, draga Mihai, sa te duci sa vezi cine canta, pentru ca mie mi se pare ca e Steve Tyler, care canta melodia de pe coloana sonora a filmului Armaggedon. Desi, teoretic, e imposibil sa fie el. Ah, si vezi ca o sa inceapa The Killers. Ma duc in fata scenei, sa lesin un pic.

Ora 21:30 si ceva

Paul: A treia bere a intrat binisor, cu toate ca e la fel de rece ca ploaia. Iar B’ESTFEST-UL incepe sa arate putin a Woodstock, cu vreo doua diferente aparent minore: in loc de noroi avem beton (deci nu-i rost sa vedem ceva mud diving), iar fetele din ziua de azi n-au curajul inaintaselor lor mai hipioate, pastrandu-si sutienele la vedere. In continuare, White Lies canta despre ceva pare-se emotionant, iar lumea vorbeste despre The Killers. Mihai a observat ca luminile de pe scena sunt foarte frumoase. De ce, Mihai?

Mihai: Pentru ca dau o impresie foarte creepy-blur, asa. As fi vrut sa vina Blur! In orice caz, baietii specializati au venit sa scoata apa, eu am trecut pe suc, tigari nu mai am, cu masina n-am venit, White Lies sunt de neajuns.. Dar astea sunt doar frustrari personale. Sper sa nu pierd si The Killers. Boxele rezista. Muzica merge. Fetele se balacesc in apa. Distractie, ce sa mai! Simona a aflat ca la toalete nu mai este, paradoxal, apa!

Simona: Da, apa nu mai este, asa ca ma vad nevoita, culmea, sa ma sterg cu servetele umede. The Killers nu au inceput, iar pe ecanul mare de langa scena pe care canta baietii de la White Lies, scrie ca sunt chiar ei, Macar m-am lamurit- nu e Steve Tyler.

Paul: Acum o sa disparem, pentru ca mergem sa dansam in pielea goala (da, si Simona!) pe pop de ala american, din Vegas, cu chitare. Poate o sa mai auziti de noi in seara asta.

 

LATER EDIT: Iata, cateva poze nereusite tehnic, dar reusite emotional!

Acest text este scris de pe un Panasonic CF-W7 Toughbook

---

707 vizualizari